Dincolo de oraş, unde autobuzul vine la o oră şi jumătate

Versiune tiparSend by emailPDF version

“Strânge, ai?, strânge încă-n spate”, se încurajează singur, frecându-şi palmele bătătorite de geaca subţire şi spălăcită. În picioare are nişte ghete obosite, cu cel puţin un număr mai mari, că, deh, răposatul era mai înalt, se vede şi după pantalonii care bat trotuarul măcinat până la pământ, dar calul de dar nu se mai caută la dinţi. Nu cu o pensie de 750 de lei. De aia şi vine în “piaţa moldovenilor”, de pe Calea Prutului, să mai găsească ceva chilipiruri. Dar nu se lasă cu una cu două să scoată banii din buzunar. Nu, domnule, că şi moldovenii vor să te înşele. Că dacă vrei scrumbie de Dunăre – şi vrei, că, har Domnului!, se lăfăie scrumbiile în cutiile de carton ale moldovenilor de ai zice că toată Dunărea s-a revărsat până în piaţă! -. moldoveanul - frate, frate cu românul, dar până la brânză (sau scrumbie, unt, găină de ţară, bomboane Bucuria, prune uscate, halva, miez de nucă, parfum de trandafiri etc) – te pândeşte şi cum te uiţi în altă parte, haţ!, scoate de sub scrumbia de Dunăre una de mare şi ţi-o pune pe cântar că tu, habar n-ai, zici că-ţi pune marfă bună şi când mergi acasă, vai şi-amar, mai ales dacă ai nefericirea de a avea o nevastă care nu-i mută… Că lumea nu se prinde de povestea cu scrumbia, dar el o ştie şi o mai şi repetă tuturor care vor să îl asculte, acolo, în staţia de autobuz Transurb. Iar poveştile curg, despre vreme, ploaie şi arături, despre preţuri, despre viaţă şi despre moarte, căci el le ştie pe toate la cei “67 de ani pe dos” pe care îi are, că nu spune vârsta reală, că vorba, aia, mai sunt şi doamne în staţie şi nu se ştie niciodată, nici măcar în post nu ştii, mai ales că a şi ras o ţuică-n piaţă, de-aia gălbioară, care scade tensiunea, ce mai “sănătate curată”… Şi iar curg poveştile despre tinereţe, despre copiii care-s mari, prin America, despre cârtiţa din grădină care i-a săpat galerie pe sub casă şi nu vrea nici de-a naibii să guste din otrava pe care i-o împarte, generos, seară de seară, despre răsadurile de roşii, alea gălbioare pe care le râvneşte de la vecinu-su şi despre Dunăre, dacă a mai crescut sau a scăzut, despre peşti – dar ce de-a crapi aveau moldovenii! – şi litania continuă.

Ceilalţi gălăţeni, adunaţi sub acoperişul staţiei de autobuz îl ascultă, aşa cum ascultă şi picurii mici de ploaie care cântă pe tabla de deasupra capului, că, deh!, nu s-or apuca acum să certe un bătrân că vorbeşte singur şi tare! Şi apoi ce au de făcut o oră şi jumătate, până vine autobuzul 13 să-i ia de acolo şi să-i ducă “în oraş”? Sigur, şi piaţa de gross, de pe Calea Prutului, este tot în oraş, aşa, când te uiţi pe hartă, dar în realitate, nimeni nu crede asta. Poate primarul, dar nu şi gălăţenii care, dacă vor să meargă pe jos, din Domnească până aici, o fac prin praf sau noroi (după anotimp), căci în unele locuri – foste întreprinderi, acum hale părăsite - trotuarul nu a mai văzut soarele de ani de zile – deşi în dreptul altor proprietăţi, transformate în cluburi sau restaurante, trotuarul este ca-n palmă, de ai zice că a venit Primăria şi a întins covor. Şi cum să crezi că zona este în oraş, când singurul mijloc de transport în comun – autobuzul 13, vine în staţie cel mai devreme o dată la o oră şi jumătate – dovada, programul lipit în staţie cu orele în care soseşte: 7:10, 9:10, 10:40, 12:40, 14:10, 15:40, 17:10, 19:10, 20:10. E drept, odinioară, pe aici treceau nu unul, ci patru trasee diferite de tramvai, dovadă tăbliţa din staţie– 5, 6, 8 şi 42, dar “nu mai circulă demult, au-nu-ştiu-ce la linia de tramvai”, explică, doct, moşul, oricui e curios. De atâta aşteptare l-a luat şi foamea – că deh, roade ţuica! – şi scoate un măr roşu, frumos, din sacoşă, îl şterge cu palmele alea bătătorite ca nişte pâini ţărăneşti şi îl roade uşurel, că nu mai are toţi dinţii cu el. Câinele care până acum a păzit oasele mari, de vită sau cal (?), albite de atâta ros, s-a apropiat, sperând să primească ceva de la omul care clefăie mărul. Aş!, ţi-ai găsit – “bâşti, potaie, du-te-n piaţă, la moldoveni, că ai mai mult noroc”, îi spune, omul, sfătos, aruncându-i, în urmă, argumentul suprem “au şi caaaşşş de-ăla buun”.

La un moment dat, un taxi opreşte chiar în staţia de autobuz. “Haideţi, care vrea, 2 lei de căciulă până în Domnească!”, le spune şoferul, grăbit, de parcă le-ar face vreun mare favor sărăntocilor care aşteaptă, obidiţi, autobuzul 13. Unii se socotesc şi urcă în maşină, alţii nu. La nici 10 minute vine un alt taxi, cu aceeaşi placă. Moşul are o poveste şi pentru asta că, uite, au mai lăsat din preţ, că pe iarnă îţi ia şi 3 sau 4 lei până în Domnească, dar nu te-ar duce mai departe nici să-l pici cu ceară, păi asta-i treabă?, plus că el nici nu merge cu taxiul, că are abonament, e drept, aşteaptă “oleacă mai mult” în staţie, dar acasă ce să facă, nu-l aşteaptă nimeni... După o oră şi jumătate plus minus ce mai contează, apare şi autobuzul 13, un Isuzu pricăjit care scheaună din toate încheieturile. Oamenii se urcă, înfriguraţi, lăsând în urmă frigul şi jegul din staţie, iar până în Domnească nu mai vorbeşte nimeni. Aproape adormiţi de cele câteva grade în plus faţă de afară, oamenii ascultă radioul şoferului, simţindu-se mai aproape de civilizaţie. În oraş adică.

Lasă un comentariu